Drumul spre înainte care înseamnă înapoi

Vizitez doi bolnavi care împart aceeași intransigentă suferinţă, accentuată tragic de faptul că sunt fraţi și că la mijloc stă inima străpunsă a mamei. Unul dintre ei este om de afaceri. Celălalt, slujitor al altarului. Cea mai mare frustrare a mamei este că nu i se poate împlini dorinţa de a lua asupra ei suferinţa celor doi fii, de a-și da viaţa ei pentru cea a fiilor săi.

Privesc, ascult și, pe moment, nu pot decât să tac, asemenea prietenilor lui Iov în primele șapte zile și, mai ales, în cele dintâi șapte nopţi. Treptat, încep să schimb câteva cuvinte timide cu cei doi fraţi și cu mama lor. E un fel de a gândi cu voce tare, o convorbire care are loc în ultima gară, una așezată între două lumi. Este o gară neobișnuită, unde sosirile și plecările sunt concomitente. În cameră e o atmosferă ca de toamnă târzie într-o livadă desfrunzită. „Nicu“, îmi spune omul cu Scriptura, „din locul în care privesc acum viaţa pot să mărturisesc că, din tot ce este și din tot ce face un om în timpul călătoriei lui pe pământ, atunci când ajunge în punctul acesta nu-i mai rămâne decât un singur lucru: Iisus.“

Omul de afaceri îl privește intens și, cu trudă, afișează un zâmbet de încuviinţare pe chip, iar mama, cu inima sângerândă, înclină capul, vrând probabil să Îi spună lui Dumnezeu că, în durerea ei fără margini, răspunsul băieţilor este o mare mângâiere, de fapt, singura mângâiere, ceva mai scump chiar decât viaţa. Ascult și particip la această orchestraţie dintre „o seară și o dimineaţă” și văd clar cum, într-un loc cu semnificaţia aceasta și într-o astfel de împrejurare, omul își dă seama de faptul că destinaţia spre care a tânjit el toată viaţa era însăși călătoria, că, de fapt, destinaţia nu era un anume loc sau o lume, ci o Persoană care a fost cu el în tot timpul călătoriei!

De ce a trebuit să ocolesc timp de 40 de ani pentru ca, în final, să ajung acolo unde eram deja?

Am înţeles în acea ocazie că problema nu era Calea pe care m-a chemat Dumnezeu să merg, ci persoana mea. Am fost prea mândru pentru o Cale așa umilă, simplă și directă. Am mers mult, dar nu ca să ajung la destinaţie – ea era chiar acolo și chiar atunci cu mine. Am ocolit 40 de ani ca să scap de mine însumi și ca să pot, în fi nal, să spun cele mai mari cuvinte: „Nu voia mea, ci voia Ta!“ Și să pot să mă aplec asupra simplităţii și naturaleţei darului lui Dumnezeu și să-l cuprind într-o lungă îmbrăţișare. Am trăit experienţa rabinului Eisik, care a plecat din casa lui din Cracovia în urma unui vis repetat de trei ori, a ocolit ţara și a ajuns la Praga, unde, cu ajutorul unui străin, a aflat cu stupoare că visul lui își are împlinirea în urmă, tocmai în casa de unde a plecat. S-a întors acasă și, minune, totul era adevărat!

Dacă nu sunt înţelese aceste cauze primordiale, obstacolul din calea deschiderii ușii rămâne.

De la Solomon la Sojeniţîn, și în viaţa fiecăruia dintre noi, destinaţia vieţii, adică întâlnirea cu Dumnezeu, nu este produsul unei revelaţii, ci al unei reevaluări. Expresia de uimire a ucenicilor: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?“ ilustrează bine acest proces al sufletului care ajunge să preţuiască nu ceea ce i se dă nou, ci ceea ce a avut deja. Se întâmplă ceva cu ochii noștri – au fost deschiși și au ajuns să vadă preţul și să ia seama la Acela pe care „noi nu L-am băgat în seamă“. Este ceva asemănător cu experienţa laodiceeană din Apocalipsa, capitolul 3, ceva din tabloul cu Iisus care bate la ușă și vrea să intre în casă. Există un aspect al acestui sumbru tablou care, în mod tradiţional, ne scapă atenţiei: Cum a ajuns Iisus la ușă, cum a ajuns El să fie dat afară? Prezenţa Lui la ușă nu este cauza, ci urmarea unor lucruri care s-au petrecut înainte.

Dacă nu sunt înţelese aceste cauze primordiale, obstacolul din calea deschiderii ușii rămâne.Experienţa Laodiceei seamănă cu relatarea evanghelică despre oamenii din Gadara. Spre uimirea celor ce citesc istoria lor, gadarenii L-au rugat pe Iisus să plece de la ei. Lucrul acesta este păcatul fără iertare, adică fără Iertător, și pentru care „nu mai rămâne altă jertfă“, fiindcă singura Jertfă a fost respinsă. Concluzia este că înainte de a comite acest păcat altele s-au săvârșit, ducând la dispreţuirea lui Iisus și, în cele din urmă, la rugămintea: „Pleacă de la noi.“ Iisus a fost așezat în balanţă cu greutatea porcilor preţuiţi de gadareni și balanţa s-a înclinat neașteptat și sinistru. Este ceva sau cineva în viaţa noastră ce preţuim mai mult decât Îl preţuim pe Iisus. Dispreţuirea sau preţuirea lui Dumnezeu se manifestă invers proporţional cu reacţia faţă de valorile efemere ale acestei vieţi. Nu poţi să-L dispreţuiești pe Dumnezeu decât din cauză că preţuiești altceva mai mult și nu ai cum să Îl preţuiești fără să le privești pe toate acestea „ca pe un gunoi“.

Răstignirea lui Iisus nu a avut loc și nu a fost posibilă înainte de îmbrăcarea Lui cu haina lui Irod, înainte de biciuire, de coroana de spini, de umilire, dezbrăcare, scuipări. Fără să fi făcut aceste lucruri mai înainte, torţionarii nu ar fi putut merge mai departe în a-L răstigni pe Cel care nu făcuse niciun păcat. Înainte să urăști, demonizezi și, înainte să arunci un lucru, el își pierde valoarea în ochii tăi până acolo că prezenţa sau lipsa lui nu mai contează în viaţa personală. Probabil că pentru Laodiceea Iisus a ajuns să nu mai însemne nimic dacă, lipsită fiind de El, ea spune că nu duce lipsă de nimic. A fost scos din casă cu dispreţ și nu va fi niciodată primit înapoi decât dacă va fi preţuit. Dacă preţuirea faţă de Domnul nu se va naște din nou în inimă, așa cum au înţeles ucenicii de pe drumul spre Emaus, nu va exista o deschidere a ușii sau a inimii. Dispreţuirea Domnului este un act ucigător și sinucigaș în același timp. Acest lucru a făcut ca Iuda-ucenicul să devină Iuda-vânzătorul. Isaia spune că acela care Îl părăsește pe Domnul mai întâi Îl dispreţuiește: „dispreţuit și părăsit“.

Dacă simţi în inima ta dispreţ pentru Domnul sau pentru căile Lui, ia seama că ești pregătit să-L părăsești încetul cu încetul.

De aici, de la dispreţuirea Domnului, până la cei 30 de arginţi nu mai este decât un pas. Poate chiar acum, când citești aceste rânduri, îţi dai seama că acesta a fost drumul pe care ai ajuns acolo unde te afli azi. Poate că nu te-ai gândit niciodată că drumul acesta va duce aici. Așa a ajuns Eli să audă cuvintele: „Cei ce Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi“. Păcatul lui David nu a constat în adulterul și crimele care au urmat. Acestea toate, în toată gravitatea lor, au fost consecinţe ale aceluiași grav păcat al dispreţuirii lui Dumnezeu: „Pentru ce dar ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul, ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon.“

Nu căderea sau păcatul trebuie să fie în centrul atenţiei noastre, ci lucrurile care au condus la ele. Cauza, rădăcina păcatului, și nu frunzele sau fructele lui, sunt cele mai importante. Odată ce am văzut care este păcatul din spatele păcatului, păcatul și mai mare este să rămânem în starea aceasta. Dar este vreun drum de întoarcere? Da, de o mie de ori da, ne spune Duhul Domnului. „Nu voi arunca o privire întunecoasă împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul, și nu ţin mânie pe vecie.“Preţuirea este principiul cerului, care stă la baza a tot ce se întâmplă, prin viaţa Lui, în favoarea vieţii noastre: „Pentru că ai preţ în ochii Mei.“ Deschiderea ușii la care bate Dumnezeu și primirea Lui nu pot avea loc decât dacă sunt precedate de opusul a ceea ce a determinat izgonirea Lui din viaţa noastră.

Nu căderea sau păcatul trebuie să fie în centrul atenţiei noastre, ci lucrurile care au condus la ele.

Înainte de a-L „plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu“, înainte ca Toma să zică „Domnul meu și Dumnezeul meu“, înainte ca Pavel să întrebe: „Doamne, ce vrei să fac?“ și înainte ca tu să spui: „Nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău“, trebuie să aibă loc o naștere din nou în ceea ce privește preţuirea Domnului. Nicodim vrea să știe cum se poate face așa ceva, dar Iisus are totdeauna același răspuns: prin Duhul Sfânt. Este o lucrare tainică, dar plină de putere. Ochii care L-au privit cu dispreţ pe Domnul ajung să Îl preţuiască până la jale. În această lumină a Duhului și doar în ea poate un om să vadă „pe cine a străpuns“. Abia apoi se va întoarce omul la Dumnezeu și atunci Îi va deschide ușa, atunci va întreba de unde vin acele răni pe care le are la mâini și va înţelege cu adevărat neașteptatul răspuns: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.“

Am călătorit mult și, la final de an, în gara timpului trecut și a timpului care vine, constat că am ajuns acolo unde, de fapt, eram demult: înaintea și în prezenţa lui Dumnezeu. Semănăm cu Maria plângând și stând de vorbă cu „grădinarul“: „«Femeie», i-a zis Iisus, «de ce plângi? Pe cine cauţi?» Ea a crezut că este grădinarul și I-a zis: «Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau.»“ Ea era gata să facă orice i s-ar fi cerut, să-și dea până și viaţa (care și așa nu mai avea rost), numai să poată „sa-L ia“ pe Iisus de unde era, de oriunde… Surpriză absolută: „Iisus i-a zis: «Marie!»“ Ce ochi mari trebuie să fi făcut Filip când a cerut să-L vadă pe Tatăl, și Iisus i-a răspuns ceva ce ar putea fi parafrazat astfel: „Nu te uita așa departe… E chiar în faţa ta. Tocmai te uiţi la Chipul Lui.“ Solomon se privește în oglindă și apoi se uită la noi și zice: „Înţelepciunea este în faţa omului priceput, dar ochii nebunului o caută la capătul pământului.“

Stăm la marea bifurcaţie a vieţii și Domnul ne spune: „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.“ Tot la această bifurcaţie stau „pofta ochilor, pofta firii pământești și lăudăroșia vieţii“, care, dispreţuind cuvintele lui Dumnezeu, ne spun să o luăm pe un alt drum, nesfârșit de lung și complicat. Pe acestea le ascultăm adesea, în chip tragic, întorcând spatele cuvintelor lui Iisus. Dacă, în final, toate drumurile duc în același loc, acolo unde se închide cercul, dacă ultimul lucru pe care și-l va dori cineva este Domnul, cum să nu închin orice suflare a mea căutării Celui ce mă caută? Nu este nevoie să redescoperim ceea ce a fost deja demonstrat în miliarde de cazuri: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.“

Știu că mii de drumuri se duc care încotro, dar dintre toate aceste drumuri unul singur este Calea.

„Glasurile lumii se-nteţesc tumult“, dar, „după ce a vorbit în vechime părinţilor noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile“. Călătoria vieţii copiază traiectoria unui cerc. Cu cât suntem mai departe de punctul de plecare, cu atât suntem mai aproape de el și când suntem cel mai departe atunci suntem cel mai aproape: „Căci când sunt slab, atunci sunt tare.“ Aceasta este cea mai bună veste bună cu privire la efemerul drum al vieţii noastre pe pământ, în privinţa căreia se întreba Iacov: „Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, și apoi piere.“

S-ar putea ca, pe acest drum al vieţii, în inima noastră să se schimbe multe lucruri cu privire la Dumnezeu, dar nu același lucru se întâmplă și în inima Lui cu privire la noi: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.“ În acest univers există un singur lucru pe care poţi conta, și acela este inima lui Dumnezeu. Poate că s-au mutat munţii credincioșiei tale faţă de El și ţi s-au clătinat dealurile convingerilor, dar în inima lui Dumnezeu nu s-a schimbat nimic cu privire la tine: „«Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina», zice Domnul, care are milă de tine.“